Izma iubirii-a crescut ca un deget de înger.

Să crezi: din pământ mai răsare un braţ răsucit de tăceri,
un umăr ars de dogoarea luminilor stinse,
o faţă legată la ochi cu năframa neagră-a vederii,
o aripă mare de plumb şi alta de frunze,
un trup istovit în odihna scăldată de ape.
Să-l vezi cum pluteşte prin ierburi cu aripi întinse
cum urcă pe-o scară de vâsc spre o casă de sticlă,
în care cu paşi foarte mari rătăceşte o plantă de mare.

Să crezi că e clipa acum să-mi vorbeşti printre lacrimi,
să mergem desculţi într-acolo, să-ţi spună ce ne e dat:
doliul sorbit din pahar sau doliul sorbit dintr-o palmă -
iar planta nebună s-adoarmă auzindu-ţi răspunsul.

Ciocnindu-se-n beznă să sune ferestrele casei,
spunându-şi şi ele ce ştiu, dar fără să afle:
ne iubim sau nu ne iubim.