împotmolindu-mi
uneori genunchii m-am trudit
să fac loc lucrurilor în stomac
alteori până la coate ca un rac
pe semeni să îi desluşesc
între cuvinte

dar truda fără de iubire n-are vlagă
eram un cerşetor vârându-şi în desagă
pâinea mucegăită-a altora

privind cum scomoneau cu disperare
soboli şi javre jigărite şi alte ghioarle
am înţeles că nu e loc sub soare
de-aceeaşi hrană nesfârşită pentru toţi

mi-am rupt întâi un deget –
l-am mâncat!
credeam că o să-mi crească altul nou
cine aşteaptă totul de la vechi e-un bou
care gândeşete ieslea plină de la sine

mi-am înghiţit apoi o amintire –
m-a durut!
parcă aş fi murit în fiecare zi de ieri
smiţeam cum simt absenţa acei vieri
scupiţi de-o mână în esenţă criminală

apoi mi-am înghiţit ideile pe rând –
eram aşa de chel că nu aveam cuvinte!
abia atunci am înţeles cât minte
păunul colorându-se pe sine

azi în putreziciune nu mai caut –
nu înghit nimic!
sunt ca un far ascuns în stânci de moarte
şi văd în valuri de gunoaie de departe
rechinii către mine cum s-au repezit

eu ştiu că undeva în mine port
veriga lipsă a genomului uman
sunt poate ultimul spartan
scriind cu sânge scutul de iubire