la o frecvenţă joasă/ chiar şi în
oraşul fără pânze sau vapoare/ păianjenii
au ceva de făcut

ei şi oamenii de aici sunt făcuţi
să locuiască aici/ lipesc postere cu ei
pe uşile închise şi din când în când
pe sufletul meu/ aşa îi ţin minte mai uşor

joacă darts cu spontaneitatea
unui schizofrenic care ar mai avea doar ţigări de fumat
cafele de băut
/etc/
sau de ce nu/ şi alte chestii mai importante de făcut

în afară de astea

mircea le împarte tuturor norocul/ aşa e de când lumea
el se prinde-n cablurile electrice şi se crede într-o junglă
ce-i drept – bărbaţii de aici chiar ştiu de ce iubesc femeile/
desigur de ce-ar dezvălui vreodată aşa ceva?

asta-i toată şmecheria/ mircea e fair-play şi bărbaţii
îşi poartă lacătele cu mândrie

aici lebedelor nu le trebuie lacuri să fie graţioase/ se sinucid
din joacă de ca şi cum neamul lor n-ar fi pe cale de dispariţie/mamele
îşi duc copiii în braţe şi bărbaţii n-au deloc ambiţii hegemone – doar vise americane

oricum

nimic despre mine în poezia asta. cânt de optişpe ani
şi nu ştiu sigur dacă e bine că mi-a crescut în suflet un mircea
cu o voce serafică şi că s-au lipit aşa multe de mine încât

nu pot să fiu tot timpul
chiar cum vreau eu