Cu-armurile-i grele de toamnă târzie
balta ne cheamă din nou.
Lotca scânceşte, ca vie,
şi-n sălcii atârnă acelaşi nesigur ecou.

Şerpii beau, leneşi, din ultima căldură,
apa-i lumină topită şi grea.
Tu, fiică a soarelui, pură,
luminezi această împărăţie a ta şi a mea.

Vâslele vibrează în mâinile mele -
e-o harfă pe care doar eu ştiu să cânt
Ascultă, ascultă, iubito, la ele
ce zi de-mplinire înalţă în vânt.

Toamna toarnă cu pumnii aur în baltă,
părul tău e-o flacără tremurând.
Când în apă te-arunci, decât zarea mai naltă,
pari un strigăt al vieţii ţâşnit din străfund.

Şi apa te-alintă în braţele-i moi,
fericită că iar te cuprinde,
părul tău mă cheamă, se-aprinde,
te-afunzi, dar şi-acolo vom fi amândoi.

Şi vâsla-a tăcut, şi noi am tăcut,
în lumea ciudată din ape.
Înotăm alături, ca într-un sărut,
aproape de cântec, aproape...