O navă cu pânze dispare în larg...
De-abia se mai vede un vârf de catarg,
Aşa, ca o mână de om ce se-neacă.

Pe ţărm o femeie priveşte buimacă.

Roiesc pescăruşii şi val după val,
Tulind-o din mare se culcă pe mal.

Iar stropii s-aruncă în pulberi uşoare,
Spre bărcile-ntoarse cu fundul la soare
Şi-odgoanele strânse grămadă pe furci,
Să mângâie somnul hamalilor turci.

Femeia tătară păşeşte nătâng,
N-ar plânge, dar pleoapele singure-i plâng.
Îi stăruie-n suflet un chip şi-o arsură
Cu miros de pipă pe ochi şi pe gură.
Adulmecă marea un câine hoinar...
Năvodul şi-l drege bătrânul pescar
Şi mormăe-un cântec prelung de la sud,
Un cântec de lacrima mărilor ud
Şi-un strop sau o lacrimă-i trece pe chip?

O ancoră frântă tânjeşte-n nisip...

Ochi tulburi, albaştri, obraz cu maramă,
Strai negru, mers firav, iubită sau mamă?

Pescarul se uită pe urma-i ursuz,
Îşi clatină capul c-un zâmbet confuz,
Pe buze-i dospeşte tot cântecul vechi,
Îi murmură zarea de ape-n urechi,
Foşnindu-şi misterul, vuindu-şi prohodul...

Pescarul surâde dregându-şi năvodul.