Doamne, când va fi lumină-afară!
Ploaia zuruie prelung şi doare,
Pe sub ochii lumii fără zare
Lacrimile albii îşi săpară.

De la soare aşteptăm, în ploae,
Un alint melodios de şaluri,
Din mizeria fiertelor gunoae -
Să se'nvoalte clare idealuri.

Ce e'n noi decât un lut de ţintirim?
Unde - gând şi unde - tină?
Ca fereşti prin care să privim
Nici o clipă n'avem de lumină.

O, de-am putea ca trupul, în noroi,
Să-l lepădăm ca pe un vechi vestmânt,
Să urcăm ca fum înalt din noi
Şi să nu ne mai simţim pământ!

Iar, în pustietatea Ta cerească,
Tu, Doamne, suferind de prea mult soare,
Durerile să ni se înfrăţească
Şi să plângem stele căzătoare.

1922