Am suflecat mânecile cu toţi[i],
căutând să ne facem
o părere mai bună
despre viaţă.

Am cotrobăit prin capcane,
prin traista cu nori, prin oul de bufniţă,
în ultimul cotlon al vremii;
între pereţii din cel mai profund întuneric.

De veghe în faţa lui Poimâine,
uneori am greşit.

Înainte de-a fi căpetenii gingaşe,
mângâiam pălălaia c-un evantai.
Înainte de-a rosti ceva cu glas tare,
picoteam pe cărarea dintre pat şi altar;

iar femeile, Galanthus nivalis,
Pulmonaria officinalis (ştiţi dv.), păreau
să-şi scrie mersul atât de fragil,
că le zvârliram cât colo
derâderii.

Dar vine o vreme, vine şi vremea
când arborii
leapădă câteva frunze
şi omul se-nvârte
ca pe-o placă de patefon
deasupra trunchiurilor tăiate.

Gesturile nu se mai fură,
din piaţă nu mai târguie nimeni cuvinte;
iar liniştea, cu buzunarele în toarse pe dos,
bate cu pumnul în uşi.

Atunci apare un înger de abanos,
dar nu apare nici-un înger cu ochii de abanos,
ci bărbatul care aşteaptă femeia,
şi femeia care aşteaptă copilul,
şi copilul care umflă cu un ţipăt
toate speranţele, ce pornesc până departe
urmărite de mânecile suflecate.