Pot plictisi chiar marile hoteluri,
Covoarele şi mobilele stil,
Prânzul bogat compus din zece feluri
Şi băile cu-oglinzi şi email;

Maseurul negru, camerista roză
Şi chelnerii-impozanţi şi teatrali.
Uşoara înserărilor nevroză,
Portarii deghizaţi în amirali;

Oraşele cu tainice foburguri
În care-oricât ai sta rămâi străin;
Târzii amiezi topindu-se-n amurguri
Cu-acelaşi fastuos şi searbăd spleen;

Şi lâncedele, vagi croaziere,
Domesticele mări brăzdând hai-hui,
Pot plictisi, căci saţiul e-n plăcere;
De-ar fi pe-ales, m-aş vrea în Rapanui!

Pe-un timp, statornicind acolo vatră,
Aş preţui după prea bunu-mi plac
Tovărăşia monştrilor de piatră
Mai mult decât pe-a domnilor în frac.

Şi păstorind o capră cam lălâie
Printre încremeniţii, gravi coloşi,
Mi-aş obloji rănitele-mi călcâie
Sau aş ciopli mici chipuri de strămoşi.

În după-amiezele prelungi şi goale,
Dacă mi-ar da singurătatea ghes,
Aş sta cu băştinaşii la taclale,
Cu gesturi largi făcându-mă-nţeles.

Şi-apoi, mulgându-mi capra aş bea lapte
Din nou sub cerul serii singur cuc.
Şi aş dormi ne'ntors întreaga noapte
Visând un vis albastru şi năuc.

Şi-aşa în pace... Dincolo în lume
Ce de schimbări, ce vrajbe şi ce chin,
Ce încordări, ce zgomot, ce de glume,
Ce cantităţi de nobil, searbăd spleen!

În Rapanui un om de piatră-ascunde
În marea lui ureche-adâncul somn
Al timpului ce-n altă parte-oriunde
E-al vrerilor lumeşti tiranic domn.

Iar duhul lui sălbatic e departe
Şi bântuie cu fulgerele lui
Terestra fericire pân'la moarte.
Odihna lui e-acolo-n Rapanui!