ţine hăţul acestui animal de povară
ce iubeşte
livada unui om retras
el te învaţă trasee sigure îţi duce în spate baloturile
de lucruri nepurtate
te împrieteneşte cu ţăruşii văruiţi şi nu refuză
nici o vorbă te recunoaşte prin perdele
şi le împinge cu botul

cât e noaptea de lungă
miroase a moarte pe străzi dar nu
întreabă de ce nici paznicul de serviciu nici sirena
salvării şi atunci să fugi? când locul
e tocmai bun de aprins candela

copacii stau de veghe izvoarele subterane
îşi fac loc prin măduva lor
cuvintele
dau senzaţia pietrelor aruncate razant cu oglinda apei –
câteva atingeri după care
cei adormiţi pe jos se trezesc şi ochii le sunt
guri de fântâni