Era-ncărcat copacul, de frunză şi de floare,
Părea că toată viaţa se adunase-n el,
Că-n zorii primăverii, bagheta unui soare
Bordeiul său de vreascuri îl prefăcu-n castel.

În nopţi târzii de vară, vegheat de mii de stele,
Sub roadele mândriei de-a fi atât de plin,
Se-ncovoia copacul; dar crengile-i, prea grele,
Se scuturau de slavă, puţin câte puţin…

Abia-n oglinda toamnei, adânc tremurătoare,
Se întâlni cu sine - golit de orice dar…
Înfrigurat de-o taină, cum alta nu-i mai mare,
De cea mai albă floare, a iernii, fu plin iar…