Am uitat şi leatul şi ceasul -
Îmi cade-n prăpastie geana,
Se-mpleticeşte, rea, pana.
E vremea d-apoi ori e vis?
Morile s-au închis,
Pătulele-s deşarte.
Trei ani în marte,
De când n-a mai căzut din cer o picătură
Ţara e, toată, o zgură.

Izlazurile-au crăpat,
Mugurul n-a mai dat.
Caii bat, năuci, hotarele şi copitele lor toată noaptea cer
Lucerna-nflorită pe cer.
N-am mai auzit cucul nici privighetoarea,
Toate s-au zăticnit. Iarna nu mai vine ca floarea.
Nu s-au mai alivănit berze pe coamă şi nici
Sub streşini nu mai ciripesc rândunici.

Din strachina lunii, nouă,
Busuiocul dimineţii nu mai botează cu rouă.
Soarele - n-ar mai răsări! - răsare
Şi ne frige părul ca o lumânare.

Până-n zori, până-n asfinţit,
Ne zbatem ca peştele-n oală,
Se încovoaie trupul sfârşit,
Ne ustură la inimă jupuiala,
Ne ţinem, abia, prin lumină, unul pe altul de-ncheeturi.

Păzim copiii de ciori şi de vulturi
Şi-i potolim, pe furiş,
C-o frământătură de coajă de cireş, cu zeamă de măcriş,
Au secat gârlele şi zarea din fântâni,
Nevestelor le-a-nţărcat izvorul din sân,
Sărutul lor trebuie să fie amar.

Nici o floare pe pălimar,
Nici un chiot de fată,
Nici o duminică cu horă,
Nici nunţi,
Nici inimă de frate ori de soră.

Răriţile noastre-au ruginit sub şatră,
Ţarina e-ntreaga - o piatră!
Umblă rumânu, nebun,
Dup-o gură de rachiu, după-un praf de tutun.
Toţi jelesc, se frământă,
Numai turla bisericii cântă.
Boala vine-aşa din senin,
Te-nfierbântă şi te-adoarme ca un vin.
Morţilor nici popa nu le mai ştie şirul,
Se-ntinde molima, ca cimitirul.
O, s-auzi cucumeaua şi lupii-n gura amurgului.


Ne-au fugit pisicile,
Câinii au turbat,
Nu mai cântă stupii.
Ne sug de vii lighionile, furnicile,
Ne-ncaibără şoarecii,
Muştele,
Şerpii.

Aţipim, se face c-a dat colţul ierbii,
C-au scos iarăşi berzele pui pe case -
I-a dat parcă porumbului mătasea,
Ori batem nucii ori culegem viile
Şi nu mai prididim cumetriile,
Care ţin cu săptămâna.

O, de-am putea dormi aşa într-una...
Uite, în zare,
Nici un nor, ca un şervet cu demâncare.
Uite, copilaşii mei, săracii,
Au tăbârât pe-o movilă de gunoi, ca gândacii.

Dumnezeu!
Dumnezeu a murit, poate,
Ori ne-a dat uitării.
Câte slujbe, câte chemări,
câte lacrimi, să ne trimită ploaie,
S-arunce mană, ca ovreilor în pustie.

Nu vrea să ştie.
Şi e veacul mai rău, mai fierbinte
Şi văzduhul mai viu, mai amar.

Nici noi nu vrem să-l mai ştim de Părinte
Şi de Primar
Pe-acest...

Logofătului îi pică jos pana,
Mâna-i căzu - ca o verigă.

Pe cer se vărsase o tivgă cu lapte,
Stelele-nfloriră - boabe coapte,
Luna plină creştea, creştea - ca o mămăligă.