Miroasă iarba pătulită a sinziană ş-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre;
Şi-n mine, când e întunerec şi când se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

În depărtări s-afundă zarea cu năluciri de munţi în cladă,
Şi vântu-i bălsămat şi dînsul ca o năframă cînd o scuturi;
Purcede-un cânt din creangă-n creangă ş-un susur blînd din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gânduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, mişcat-alene,
Pe somnul tău ş-alintă-n aer gingaşa ei apărătoare.
La vârsta ta tihnit e somnul, şi ochii-adorm curând sub gene
Cînd are cine să le-nchidă pleoapele c-o sărutare.

Tu dormi, şi eu visez pe gânduri, că trec şi zilele de vară
Şi că la anul, poate, fruntea ce-acum aşa de blînd ţi-o razimi
De braţul meu, n-o s-o mai razimi, şi gândul ăsta mă omoară,
Că drag mi-i sânul tău cel dulce şi alb ca miezul unei azimi...

Cu iarba ne-a crescut amorul, şi cade-acum cu ea sub coasă!
Ah! gând mâhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afară e lumină
Şi că-şi deschide draga ochii ca două flori de somnoroasă,
Ş-aruncă-n mine cu mănunchiuri de sinziană şi sulcină?