Cărbuni metalici sfîrîie
Sub unghii şi carne...

Durerea asta de suflet
Are atîtea forme, mărimi, nonculori.
E o dihanie, care-şi schimbă mereu măştile,
Ticsite-n sacul...
Legat de coasa morţii.

Întinzi mîna să mîngîi--
Vrei şi să atingi minunea
Ce te fericeşte...
BAa!!!
Decorul sublim cade,
Să apară brusc, într-un bubuit groaznic,
Anaconda făţarnică,
Căscînd gura-i rînjită,
Cu colţii cei mari şi "bine" ascuţiţi--
De care-i atît de mîndră.

Te-ai speriat un pic--
Doar de mişcarea prea iute...
Ai mai văzut arătania...
Iar s-a jucat cu tine.
De cîte ori îi repeţi
Că ai crescut şi jocul ăsta
Nu te mai sperie şi nici distrează--
Lucrezi deja...cauţi "adevărul"
Şi spre el, fericirea.

Dar bată-l vina de şarpe,
Îţi ghiceşte, de fiecare dată, visul,
Îi fură neobservat marimile
Şi atît de îndemînatic ţi-l croieşte,
Intrînd apoi în joc--
Să mai rîdă o dată
De naivitatea "omenească".
..........................
Zice că-mi dă lecţii de viaţă
La capitolul "Realitate"--
Mă prăbuşeşte
Şi-mi zbiară apoi concluzia:
"Încetează să mai visezi!"

E inutil,
Visul îmi vine odată cu aerul

Şi tot vise expir...iar acestea...
Poftim! Sînt reale--
Se văd ,le puteţi atinge...
N-o să dispară...
Şi nici nu muşcă.

(Doar dacă nu le veţi folosi
Ca momeală pentru gura Anacondei--
Spărgătoare de vise...
Şi-apoi să daţi vina pe ele.)