Scumpului meu prieten Victor Stanciu


Şi-am pornit în lumea largă
după Bine
călător, -
pe cărări necunoscute,
neumblate de picior.
Străbătui şesuri şi văi,
dealuri ce se prelungesc în munţi, -
ape mari, cu stânci în vaduri,
le trecui fără de punţi.
Şi la orizont, departe,
în agonia unui soare'n scăpătat,
un castel cu turnu'n nouri
m'atrăgea cu vagi ecouri.
Paşii, pân' atuncia domoliţi,
mi-i grăbii cu nerăbdare
voind iute Viitorul mult visat,
să-l cuprind cu lăcomia
înttr-o lungă adorare.
Drumul, când păru că se sfârşeşte
mă trezii în faţa
unui vechi mormânt barbar, -
şi-un pietroi enorm,
scobit la mijloc,
arăta păgânu-altar.

Totu'n juru-mi era rece.
Mă 'nvăluia tăcerea grea.
Raza soarelui murise.
Întunericul cădea.