Noaptea-i spânzuratã de un deal obscur,
În somn cade cheiul, ºi luntrea, în radã,
Rãscolind pe mare, farul catã-n jur,
Ochiul lui ciclopic stã, chiombit, sã vadã,

Lunecând agale pe-un sat de pescari,
Scormonid prin luntre, scotocind prin chei,
Se-nãlþa pe stâncã, pe treptele-i mari,
Pieptãna-n cãdere plaja de sub stei.

Izgoni din lume un cuib de-amorezi,
Sfârtecând, în beznã, umbra salvatoare,
Asurzind-o-n luciul de lumini, grãmezi,
Cât privi, o clipã, pierdut în visare.

Pânã ce deodatã, mã descoperi:
Stãteam singuratic, pe un povârniº,
Ochiul sãu electric concentrat foºni,
Aºteptându-mi fuga, parcã, pe furiº.

"Hai, începe, darã! Voi fi orb de chin,
Când fastul luminii, ca ºi altãdatã,
Sufletu-mi va prinde, cu profilul plin,
Cu privirea-albitã, dar neaplecatã.

Cum poþi înþelege grija mea de-o zi?
Focul nopþii vrut-am sã-l întreb, atunci:
Cum poþi ºti, cu noaptea, ce voi zãmisli,
Tu, care, din noapte, vrei sã mã arunci?"

...La-ntrebarea-mi care n-a prins încã glas
El zbura în noapte, vrând sã o strãpungã,
Risipind în urma-mi, unde s-a retras,
O penumbrã groasã ºi suspect de lungã.


(traducere de Petru Jaleº)