Curgea poteca-n poticneli,
Şi se oprea -
în faţă-i, jos...
I-am spus:
"Bon jour, cactus ţepos!
Cum mai e viaţa,
porc ghimpos?..."
N-a vrut să mârâie,
dar prompt,
cu vocea-n horcăit, viteaz,
bolborosi:
"Nu eşti mai breaz!..."
Poate te crezi
Gérard Philipe...
Iar viaţa mea!?
De fapt
e-un tip
de viaţă grea.
Dar simplă, cu canoane vechi.
Pot să discern
pe-acest colnic,
pe cel - duşman,
de cel - amic.
Fără-apărare,
fără ţepi
nu poţi un cactus să concepi,
şi-n clima asta-n nici un caz...
Cum mai trăiesc?
Fără răgaz,
doar piatra-n jur
mă ţine treaz.
Viaţa la soare,
o îndur!
Tu
ai putea?
Cum mai trăiesc?
Aşa şi-aşa,
nu mi-e mai greu ca altora.
Mai am de spus ceva,
nu strig!...
Pot să trăiesc
crăpând de frig.
Tu,
ai putea?
Să vină vântul
ca un disc
să se înfingă, explodând,
şi să te chinuie urlând...!?"
"Oamenii pot!"
i-am dat răspuns.
"Oamenii pot!" eu
i-am răspuns.
El m-a privit în ochi neclar
(s-ar putea spune -
îngheţai!).
În semn de-adio,
a luat,
şi-o lacrimă
a stors în dar
cu floarea lui
dintr-un stigmat.
Se liberă şi de curea,
liber,
în zeama-i
mormăia...
Stânca-n zăduf -
părea un lan.
Ghimpele-n lan -
părea un puf.

(traducere de Petru Jaleş)