"Călărim năuci spre zări necunoscute şi păstrăm în cute adânci dorul întoarcerii."

I

Răsună clar amurgul prin fluere de jad,
Însângerând pe dealuri ca un păun rănit
Şi cad perechi de umbre din turlele de brad,
Împreunând tăcerea cu noaptea ca'ntr'un schit.

Coboară întunerec cărările din pomi
Şi trupuri necurate se saltă din nimic:
Fecioare blestemate, heliofobi şi gnomi
Cu braţele răsucite şi zâmbetul pitic.

II

Cresc iele dintre sălcii şi joacă peste ape
Cu pasul fără zgomot trezind tăceri din prund
Şi izbutind năvalnic cu braţele să sape
În întunerec falduri şi gesturi fără fund.

Le vezi, frumoasă muză, cum tremură în ceaţă
Şi bufniţa cum roade lumina'n ochii ei
Vor dănţui nebune, cuprinse de viaţă
Ca într'un ritm al nopţii necunoscut şi greu.

III

Vor clocoti adâncuri în demonul din noi
Şi vom privi pe geamul învăluit în vis,
Ne vom trezi besmetici sub stele de noroi,
Cu ochii către dorul în suflete închis

Mă voi desprinde 'n taină din harul omenesc
Şi voi pătrunde 'n noapte călare pe-un harac;
Cu palme 'nsângerate voi încerca să cresc
Nemuritor şi singur în trupul unui drac.

IV

Sunt eu nebunul negru cu coarnele 'ndoite,
Cu părul creţ pe frunte în iedere şirete?
Ard ochii, frige părul crescut între copite
Şi mă încurc în coada plesnită de perete.

Aud un om în mine cum plânge să-i deschid.
Şi luna asta albă mă doare ca o cruce...
E frig şi besnă aspră ca'ntr'un mormânt lichid!...
Şi noaptea, ca o lene, aşa de 'ncet se duce!...

Aştept în scorburi ude misterul dimineţii,
Pândesc, ascuns de vrajă, comorile luminii,
Şi mă adun cuminte în faldurile ceţii,
Să mângâi aurora când îşi înalţă crinii.