În seara asta blândă, cu frunzele în rază,
să mergem în tăcere, gândindu-ne-n trecut,
pe ţărmul gol şi negru, când zarea-nmormântează,
un soare care moare, în roşii bălţi căzut.

Privind în ape cerul ce auru-nverzeşte,
să mai şoptim tristeţea cuvântului dintâi,
când din întunecime blestemul rău pândeşte,
tu, aşteptând sfârşitul, de braţul meu rămâi.

Văzduhul îşi deschide durerea negrei rane,
putere strivitoare ameninţă omorul,
zvâcnesc pe fruntea nopţii cântările din strane,
şi păsări fără nume de fruntea-mi îşi frâng zborul.

Vreau, luna când o trece pe cer ca totdeauna,
să strângi mâna mea rece, deodată încleştată,
apoi să râzi în ţipăt înţelegând minciuna,
din veşnica iubire, de viaţă dezlegată.