Iar tu, vrăjită feregea, Siutghiol,
cu care azi mi-acopăr chipul gol,
sfidând blestemul stemei din trecut,
mă vindecă de rănile de lut!

Căci zăvorât în grâuri, oameni, peşti,
mă tulbură adâncimile cereşti
Şi pasărea flămândă de înalt
mă strigă să mă mut în celălalt.

Când capre albe îţi apar în jur
stârneşti în mine, apă, dor de-azur,
şi renăscut, vibrând de-un orfic duh,
m-aş pierde în oceanul din văzduh.

O, tu, cald ochi de apă, blând Siutghiol,
în care-ades îmi bucur trupul gol,
tămăduieşte-mi aripa zdrobită
să birui a pământului ispită...!