Din ce copac fantastic, din mari şi vechi păduri,
Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –

Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn
Se redeşteaptă timpul încremenit in lemn?

S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!

Din vastele-i întinderi profund să poţi să cânţi,
Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămânţi...

De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?

De-acum voi şti: adese când treci, tu porţi solemn,
La subţioară timpul, încremenit în lemn.