Ca cerul peste ape mă aplec
peste sufletul meu singur și trudit,
lumini și umbre ca-n oglindă trec
și toate doar de tine-au povestit.

Basmul dragostei noastre nu l-a uitat
apa cea stătătoare a inimii mele,
cum nu uită lacul nuferi c-a purtat,
sau, în zori, că noaptea oglindise stele.

Din adâncuri neștiute nici de mine, cheamă
sufletul imaginea pe care a scăldat-o
și tremură de bucurie și de teamă
văzând că nici o trăsătură n-a uitat-o.

Amintirile ca algele și mâlul mă cuprind,
și iată-mă împotmolită, tristă barcă,
fără catargul voinții și cârmă de gând
Cine către țărmuri are s-o întoarcă?


1935