Mă vei iubi o dată până-n sânge
înţelegând, ciudat de nefiresc,
că flautul din piatra moartă plânge
şi limbile frunzarelor vorbesc.

Mijlocul tău cu duh împărătesc
ajunge-va ca pâinea când se frânge
şi se împarte-n două spre nătânge
şi retezate braţe cari cerşesc.

Din străluciri ca de catapetasmă
Vai! palidă-ai s-ajungi ca o fantasmă
cu fruntea dintr-un alb - mai josnic lut.

Şi-atunci vei auzi cum o să cadă
din fruntea-ţi mută, zornăind pe stradă,
ca banii vechi, fiece fost sărut.