Luna subţire varsă un fraged licăr sacru,
O-ntreagă fustă dintr-un ţesut de-arginturi fin,
Pe fundament de marmuri unde apare lin
Umbra purtând o trenă de perle-n voal de nacru.

Pe mătăsoase lebezi ce-ating de-un stuf opac
Carena lor de pană aproape luminoasă,
Ea desfrunzeşte-o roză de nea funinginoasă
Ale cărei petale scriu cercuri largi pe lac...

E vie?... Ce deşerturi de stinsă voluptate
În care apa-n lame abia zvâcnind mai bate,
Uzând secretul prag din ecouri de cristal...

Carnaţia confuză de roze moi deodată
Se-nfioară, când un strigăt de diamant fatal
Crapă cu-un fir de ziuă marea poveste toată.


(traducere de Ştefan Augustin Doinaş)