În Hiva Oa, pe ţărmu-i lăut în mirodenii,
Am o colibă-n care vopselile îmi ţin.
Te zămislesc, femeie, dospită din vedenii,
La margine de mare, pe pânza mea de in.

O trudă grea: din purpur, din umbră şi lumină
Să prind întreg fiorul ce îl strecori în mine.
Încinsă doar cu frunze şi în găteli cereşti,
De sub sprâncene negre, tânjesc să mă priveşti.

Nu-i rece armonia din linii drepte, pure?
Şi toate chiar sunt drepte şi pure-n infinit?
De ce bizari sunt munţii şi negurile sure?
A fost cândva în lume ceva desăvârşit?

Genunea şi noianul întinderii de apă
Vor să culeagă stele, în undă să le-ncapă,
Ce-i cremenea banală?
O ţandără-n scântei.
Şi totuşi are farmec asimetria ei.

Abia m-ating de pânză, de flacăra culorii,
Că mierlele îţi cântă pe umeri şi pe gură.
Mătasa pielii brune, mireasma şi căldura:
Agavă înflorită în fuga unei ore.

Ce stea în zarea lumii, ce aprig vânt, iubito!
Centauri plini de taină răsar pe litoral:
Cel sprinten este Timpul, cel galeş e Urâtul,
Cel năzdrăvan e Gândul, cu aripi de coral.

Te duci. Şi-n largul mării îţi fulguie barizul.
Mă-ntorc ca şi flamingo la cuibul părăsit.
De şevalet m-apropii înfiorat de briză
Şi îmi ridic penelul în lacrimi tăvălit.