Părea că o navă cu pânză curată
Îl duce -
În juru-i talazuri se-nalţă şi cântă,
Dar nava voinică le sparge, se-avântă,
Şi-ajunge acuma la ţărmul de piatră,
În port.

Coboară:
O ţară bizară!
Cu flori şi fecioare,
Cu râuri albastre, prin maluri de marmoră roză,
Cu pajişti imense ce-adie parfum de mimoză -
Şi pasul şi-l poartă agale
Pe mândre alee,
Sclipind în nisipuri de aur.

Şi merge,
Şi merge -
Dar noaptea-şi azvârle hlamida ei fină,
Ţesută din umbră şi flori de lumină:
Departe,
Acorduri de harfe
Se-aud, în surdină,
În zare:
Sub raze de lună
Izvoarele taina-şi adună,
Şi Noaptea-i ridică fantastic în faţă
Palate de marmoră neagră cu turnuri pierdute în ceaţă -
Pe marginea lacului sumbru o barcă de fildeş îl cheamă,
El nu se opreşte,
Ci trece prin codri de-aramă,
Al căror desiş îl sfăramă
Lumina de lună.
Şi-acuma se adună,
Pe ceruri furtună -
Văzduhul se-aprinde şi urlă.
În fugă se-ntoarce pribeagul
Şi vede
Palate-n ruină căzute,
Izvoarele reci şi tăcute,
Copaci fără frunze plângând ca de moarte,
Şi dornic mai cată pe drum
Aleea de aur şi parcul cu roze,
Acuma topite-n cenuşe şi scrum -
În juru-i se-ntinde pustiul
Cu lacuri şi râuri uscate...
Şi-aleargă pribeagul sub cerul pe care furtuna se-abate.

Şi-ajuns-a bătrân
În alba cetate,
În port -
Ruină grozavă ce pare
O criptă imensă de mort...
Cu ochii zadarnic cătând frumuseţea,
Zdrobit, fără voce, el cade pe ţărmul de piatră

Şi plânge...