V

O, marile pasionate,
O, tragicele Magdalene,
Femei etern îndurerate
Ca nişte triste cantilene,

Au urmărit pe drumuri grele,
Ca o lumină ce s-aprinde
În noaptea neagră fără stele,
Ceea ce nu se poate prinde.

Cu mâini întinse înainte,
Cu ochii negri de păcate,
Au rătăcit purtând în minte
Supremul vis de voluptate.

Şi tremurând în adorarea
Întunecatelor abisuri,
S-au depărtat în căutarea
De tăinuite paradisuri.

Le-am însoţit; erau frumoase
Şi gestul lor de stăpânire
Puneau pe buzele-mi setoase
A voluptăţii amăgire.

Dar mă întorc din lunga cale
De visuri roşii sângerată;
Mi-e dor de-un cântec plin de jale,
De-o adiere parfumată.

S-ascult cuvintele grăite
Ca într-un imn de fericire,
Asemeni rugilor şoptite
Sub vechiul arc de mănăstire;

Pe când deasupra aplecată,
În semn de veşnică iertare,
Va coborî înseninată
Privirea albelor fecioare.

(...)

VIII

Stingheră tinereţe străină de plăcere!
Ea n-are roze-n plete, nici râsuri fericite,
Şi amforele-s goale de vinuri strălucite,
Iar faţa ei e faţă de zbucium şi durere.

În noaptea-ntunecată se-nvăluie-n tăcere
Cu straniu văl chimeric pe doruri chinuite;
Pe note lungi şi triste cu glasuri aiurite
Porneşte singuratec un tragic Miserere.

Eu nu am cântul vesel din temple largi deschise,
Nici fruntea-ncununată de verzi cununi de palmi,
Căci viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi,
Cântat sub grea povară din lumile de vise.

Ci trec ca umbra-n giulgiu în nopţi de rătăcire,
Nălţând privirea stinsă spre ceruri zbuciumate;
Sub paşii mei petale de flori îndurerate
Se sting în invocarea de imnuri de iubire.

(...)

XIX

O, ceasul trist al renunţării
Pe frunţi a pus melancolii,
Şi-n glasul fiorul înserării
Cu dureroase nostalgii.

E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfârşite,
Sau e durerea viitoare
Căzând pe visuri chinuite?

Ah, de-am fi mers pe drumul vieţii
În mâini cu albe flori de crin,
Pierduţi în zarea dimineţii,
Cu visuri blonde-n ochi senini!

Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii.

Ci tu rămâi figura clară
Şi albă-n rochia ta pală;
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristeţe ideală,

La care-n calea depărtată
În întuneric mă închin,
Nălţând privirea-ntunecată
De trist şi dornic pelerin.