Nu-mi cere azi răspunsul dragostei ce-mi porţi.
Mi-e amintirea-nvăluită-n nopţi de gând,
Nu ştiu, a fost de mult sau poate-aseară, când
iubirea mea ţi-ai tras-o singură la sorţi.

Ne este sufletul închis cu mii de porţi,
la fiecare străjuie un vis plângând,
şi zăvorâta întrebare-nţelegând
ne-anină parcă licăriri în ochii morţi.

Dar sunt statui ornamentale la intrări
stereotip în poza ultimei iertări.
Şi totuşi, ne vom strânge mâna, temători.

Vom face streaşină privirii noastre-n zare,
uitând dovezile de mâine, ştiutori
că din uitări alcătuim o consolare.