Sub largul luminiş de seară,
pe lacul cu palori de ceară
zbura cocorul ameţit;
cu pene lungi şi tremurate,
vâslea nevolnic pe-nserate
scoţând un ţipăt ascuţit.

Şi soarele-i ardea pe rană,
topind din fiecare pană
o boabă caldă de rubin
iar lacul, copiind pe ape
bătăile de-aripă şchioape,
îi înmiia cumplitul chin.

Picau din guşa lui rozalbă
pe lacul vioriu de nalbă
însângeraţii fulgi de nea.
Zadarnic, nu-l puteau răspunde
şi apa nu-i ştia răspunde,
căci lacul neclintit... dormea.

Ultimul ţipăt pe-nnoptate
rupea tăria-n jumătate
ca o lumină de stilet;
dar de sub putreda lui vâslă
creştea-ntunericul de pâslă
şi-l gâtuia, - încet.