I

Spre Nord, în noaptea morţei, să află-o mare-ntinsă
Ce este de lumină cerească neatinsă,
Iar veşnicu-ntuneric domneşte jos şi sus.
În lung şi larg se luptă talazuri răzvrătite,
Nămeţi de beznă, iaduri cu urlete cumplite,
În care stă la pândă semeţul nesupus.

Şi nu e pe-acea mare decât întunecime
Şi groază-n înălţime, şi groază-n adâncime...
Oriunde deznădejde şi cerul nicăieri...
Peirea deopotrivă, în laturi şi-nainte,
Limanul de scăpare, fantasmă care minte,
Iar mâine ca şi astăzi, şi astăzi ca şi ieri.

Departe cât se poate de-a stelelor cântare,
Vâslaşu-mpins de soartă când e pe-această mare.
Departe cât se poate de-al soarelui amor,
O simte cum în suflet repede-a ei năvală,
Ce-ntreagă îl coprinde cu unda ei fatală,
Şi rozele speranţe se-ntunecă şi mor.

Dar însuşi al meu suflet a fost această mare.

II

Spre Sud, sub grozăvia arşiţelor solare,
Se află a pustiei cumplită dezolare,
Acolo e domnia nisipurilor sterpi,
Acolo nu palpită răsuflet de răcoare,
Nici zâmbet de verdeaţă, nici lacrimi de izvoare,
Ci corbii sunt prigorii, iar florile sunt şerpi.

Acolo, până-n zare, e-ntregul şes, un sânge,
Ş-o flacără de ghienă din ceruri se răsfrânge,
Mereu te duci-nainte, şi nu înaintezi,
Grăbeşti către năluca poetului, zadarnic,
Înduri din zori în noapte al foamei chin amarnic,
Şi moartea-n orice clipă în faţa ta o vezi.

Departe, cât se poate, de-a soartei dărnicie,
Drumeţul când se afl împins spre-acea pustie,
Departe, cât se poate, de ce e omenesc,
O simte cum în suflet în largu-i se aşează,
Şi-n calea ce străbate doar corbii îl urmează
Spre visele deşarte ce-i râd şi-l nălucesc.

Dar sufletul meu însuşi a fost acea pustie.