Ai deschis ochii şi totul era nou
ca aflarea unei limbi când nimic nu e dinainte
înţeles şi din gustul înfrângerii nu răzbate
decât acel gând – eclatant – al pipăirii unei suprafeţe
mereu neasemenea lui, cu aprehensiunea traversării
unui coridor ce subţiază în urcuş respiraţia.

Genunchiul uşor îndoit, cum te-ai pregăti să păşeşti,
încă rămas culcat pe spate, braţele de-o parte şi de alta
a trunchiului – o palmă cu faţa-n pământ, alta
mijind încet cerului – aceste reaşezări în spaţiu
atrag curgerea leneşă a apei spre colţul bocancului.

De aici încolo, durerea surdă, pentru că ştii că e năboi –
şi gheţurile ce lovesc apa nu sunt decât privirile noastre absente.

*

Înviaţii cunosc prea bine
sângerarea care nu istoveşte, cu care se umple
paharul aminului. Cu nervurile ieşite
până la marginea părăsită a lumii,
Cuvântul ne va căuta frunţile pentru a fi însemnate.

Dinainte stă îngerul.
Faţa lui înclinată râvneşte pe Domnul, cu o flacără
ce nu tresare, nici nu scapără. Şi când desface ca pe un sul întunericul,
nu el naşte înfricoşarea, ci neascunderea, ca o putere
dată fiecăruia de a privi drept în ochi.