Galaţi, oraş cumplit de negustori,
La tine stă poetul ca-n Sodoma!
El seamănă cu trudă mândre flori,
Tu nu le poţi simţi însă aroma.

Copiii tăi ţin ochii-n jos mereu.
Ei nu cunosc nici cerul urbei tale!
Spre altă cale-i cheamă cântul meu,
Dar gândul lor le-arată altă cale.

Veniţii din Canan şi din Corint,
Bizanţ şi Anatal, cu crezuri multe:
D-un singur zeu acuma ştiu s-asculte -
D-un zeu turnat din aur şi argint!

Copiii tăi, în târgul plin de zvon,
Au capul înţelept şi plin de grâne:
Ei poartă-n suflet chipul lui Mammon,
Şi nu mai pot să-ncapă zmei şi zâne!

De-argint luceşte Dunărea. Dar ei
Cetăţi plutinde-nşiră pân' departe,
Că luna, ca să-şi vadă chipul ei,
Oglindă cată-n van printre catarte.

O, teme-te, oraş nelegiuit,
De-a Dunării cumplită răzbunare!
În curgerea de val spre răsărit,
Va duce despre tine veşti amare.

Va spune că ţi-i sufletul vândut,
Pe fiii cei mai buni că-i dai uitării!
Pe fiii tăi, ce-n vremi ar fi putut
Să ducă fala ta în largul zării;

Vlăstarul tău că-şi plânge-nstrăinat,
De alt pământ, sub alte stele, plânsul;
Trecea pe uliţi trist, nemângâiat,
Ai tăi treceau streini pe lângă dânsul.

Amar va fi cuvântul ce-o vesti
Că Dunărea-şi răzbună prigonitul!
Va duce zvon cumplit spre miazăzi
Şi hulă-ţi va trimite răsăritul.

Îţi va striga că n-ai jertfit nimic
Pe-altarul sfânt al artelor sublime,
Că laşi un nume trist şi de nimic,
Rostit cu scârbă de viitorime.

Îţi va striga că mulţii tăi arginţi
Pecetluiesc micimea ta avară;
Vei plânge-atunci cu lacrimi fierbinţi,
Încovoiat sub veşnică ocară.

Iar dacă ceru-n cei din urmă zori
De flăcări te-o cruţa şi de cutremur -
Gândeşte-te, oraş de negustori,
E fiindc-ai găzduit un bard pe vremuri!