E timpul să ne gândim la utopia unui fulg de zăpadă
să ni-l închipuim inocent înfăşurându-ne inima,
căci nu altfel am fost aruncaţi pe pământ
ci prinşi în paraşuta albă a sufletului.

Dacă pleci într-o noapte de iarnă din patul tău cald
înconjurat vei fi ca o lampă de sute de fluturi,
împroşca-vor aripile lor cu polen sideral
ca faraonilor o mască de aur îţi vor pune pe chip.

Împlinite acestea, poţi să adormi fără grijă
braţele împreunate a rugă din umeri nu le mai ai,
foarfeca grădinarului ţi le-a tăiat într-o clipă
ca pe un mănunchi inutil de tulpini.

Şi glasul pierdutu-l-ai, afară doar dacă
cineva peste pieptul tău îşi coboară urechea:
atunci îl aude izvor cristalin curgând înainte
sub luciul verde al gheţii din veac.