S-a făcut deodată toamna, pică frunza de durere,
cucuruzu-i copt de-acuma, copţi şi pomii cei cu mere;
şi dovleci ca nişte bombe, explodează pe tarlale,
de te nimereşte vreunul, vai de treburile tale!
Prunele brumate tare s-au făcut răchie bună,
care sună în butoaie şi, de-o bei, în cap îţi sună.
Mi-este poftă să dau iama lipăind prin cucuruze;
foşnetul acelor săbii proaspăt încă în auz e,
şi să duc coceni cu braţul, să-mi călesc muşchiulatura,
şi de-atâta oboseală să strig : ura! ura! ura!
iar când luna cade bleagă ca o mură în fântână,
să mă duc la primărie cu un cucuruz în mână.
Să zic : iată, domn primare, ce de boabe clasa-ntâia
are cucuruzul ăsta care-i galben ca lămâia,
dă-mi şi mie o parcelă s-o lucrez, să nu fiu trist,
în natura cea bogata, să mă bucur că exist.
- Fraţi ai mei din capitală, vă sfidez şi vă acuz,
dacă nu veniţi cu mine la cules de cucuruz!