Lui Emil Botta


Trecea pe sub geamul meu
cãrând un sac în spinare,
am deschis fereastra sã-l vãd
ºi mi s-a pãrut, sacul, plin cu ninsoare.

N-am apucat sã-1 strig,
s-a întors spre mine fãrã mirare
ºi mi-a spus: „Domnule, vã-nºelaþi;
eu mã ocup cu spuma de mare”.

Rãspunsul meu a întârziat
ºi omul ºi-a aprins, liniºtit, o þigare,
a tras primul fum, a tuºit uºor,
apoi: „Da, cu spuma de mare”.

Nu ºtiam ce sã zic, era ca ºi cum
aºteptându-mã la niºte sãrbãtori
cineva întorsese calendarul pe dos
ºi-n casa mea pãtrunseserã alte culori.

Vrând, nevrând, întâlnirea se prelungea,
omul fuma lângã sacul sãu peticit,
întrebãrile mele se-nnodau în gât
iar el îmi spunea: „Sunteþi, oarecum, rãcit?”

„Nu! Nu, domnule; Nu!
vroiam doar sã vã întreb, dacã se poate:
Cine sunteþi? De ce treceþi pe-aici?
ªi ce Dumnezeu cãraþi în spate?”

Omul ºi-a aruncat chiºtocul,
l-a strivit cu tocul pantofului,
a ridicat sacul pe umeri
ºi mi-a spus: „Fiu al Norocului,

cum ai deschis tu fereastra
tocmai când drumul meu era pe sfârºite?
Cum de nu þi-ai vãzut de-ale tale,
de treburile tale obiºnuite?”

„Domnule, încep sã cred ºi eu
cã n-a fost o simplã întâmplare
ºi cã deschizând fereastra
lucrul acesta nu va rãmâne fãrã urmare.”

„Fireºte, fireºte, Fiu al Norocului,
chipul tãu e al unui om care nu minte,
dar, ascultã-mã, lasã-mã sã-mi vãd
de drum înainte,

nu te gândi cã n-ai aflat
nimic despre omul ce-a trecut
pe sub fereastra dumitale” -
apoi, a tãcut.

Nici eu n-am mai zis nimic
numai cã privind mai atent,
mi-am dat seama cã nu mai eram
în camerã, ci pe aleea de ciment,

care duce spre poarta curþii mele
ºi-atunci l-am întrebat pe trecãtor:
„Este adevãrat?”, „Adevãrat,
iubite al meu cetitor!”

„Cum «iubite al meu cetitor»?
doar suntem doi oameni care
stau de vorbã pe o alee
faþã în faþã, pe câte douã picioare!?’

„Fiu al Norocului, de ce nu mã laºi
sã-mi vãd de drum, iar matale
sã-þi vezi de treburi, omule,
de grãdinã, de casã, de hangarale?”

„Dar, bine, dumneata intri
în curtea omului, nechemat,
apoi mai ºi zici: «lasã-mã!»,
«mã duc», «am plecat»?”

„Fiule, Fiu al Norocului,
dar asta ai înþeles abia
când te-ai trezit în curte.
De la geam credeai, nu-i aºa?

cã treceam pe sub geamul tãu
ducând în spate un sac cu ninsoare;
du-te în casã, închide fereastra -
eu mã ocup cu spuma de mare.”

„Am sã plec, nu-i nici o îndoialã,
dar nu pricep nimic, ºi-ncepe
sã-mi fie, parcã, rãu, sã ameþesc,
sã mi se parã cã visez. Pricepe

însã cã doresc sã-mi spui
numai atât: Cine eºti.
Apoi, ne-om vedea fiecare de-ale noastre;
Dumnezeule, cum mã priveºti!”

„Fiu al Norocului, domnul meu, cetãþene!
intrã odatã în casã, curmã-þi chinul;
nu ai nimic de aflat, liniºteºte-te:
Eu sunt Strãinul.”