Cerul nu e decât un uriaş iaz,
Mă plimbă pe apele lui corabia norilor.
Încotro mă întorc văd acelaşi obraz,
Aceiaşi ochi miraţi, ca ai florilor.

Tu întinde-mi mâna, doar mâna,
Îţi voi citi în miezul gândului.
N-ai mai putea să-mi purifici ţărâna
Nici dac-ai da foc pământului.

Poate sunt sămânţă de lotru,
Nici o stâncă nu mă striveşte,
Dar la marginea marelui codru
Întunericul gras mă pândeşte.

Floarea-soarelui a crescut prea înaltă
Tot uitându-se mereu după soare.
Cârtiţele uitate pe câmp
Şi-au săpat singure, în pământ, închisoare.

Lasă-mă, crâncen câine al vieţii,
Să iau în braţe o stea mai nouă.
Zorile sună zdrenţele ceţii
Peste câmpuri de rouă.