Ea era numai iubire,
Iubire ºi dor era ea,
ªi sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!

Halucinaþi, ochii ei
Iiubire ºi dor implorau,
Halucinaþi ochii mei
Iubire-n iubire erau.

ªi-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât mã pierdeam,
ªi uitându-mã însumi pe mine,
Însãºi pe ea o uitam.

Dar într-o zi o pãrere,
O pãrere-albastrã trecu,
ªi de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.

Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos depãrtãrii,
Se aruncã-ntr-o prãpaste –
În prãpastea din marginea mãrii.

Aripile-i nu s-au deschis
ªi-un þipãt a scos când s-a frânt…
Dar aripile – aºa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pãmânt.

ªi de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserãrii,
Trupul ei dus pe prãpaste –
Pe prãpastea din marginea mãrii.

Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripã,
O aripã ºi alta albesc...
ªi trupul ei drag se-nfiripã.

Un þipãt prelung, rãguºit
Rãsunã. E dulcele-i cânt,
ªi un alcyon a ieºit
De durere cu pieptul în vânt,

ªi halucinaþi ochii ei
Se aprind ºi ard vii pe prãpaste
În halucinaþi ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.

ªi aºa tot privesc ºi ascult
Pânã-n zori, ºi din zori pânã-n searã,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, rãsare, ºi iarã.

Cãci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
ªi-n ce ne priveºte pe noi
Suntem una ºi numai iubire.

Ades sub hieratica lunã
Ne prindem de mâini ºi pornim
Sã vântuim împreunã
Cu àripi de trist serafim.

ªi sã nu credeþi cumva
Cã sunt mort sau am fost dat pierzãrii,
Când m-am aruncat dupã ea
În prãpastea din marginea mãrii.