Cu mari vărsări de frunze ne vărsăm,
oraşul urcă-n ceaţă prin ecluze,
din zi in zi iubitei cuvenite
nervuri de frunze-i tremură pe buze.

De ziua morţilor e târg de flori,
ceaţa, ca măduva de lumânare,
se-ngraşă printre ierburi cenuşii
supuse în cununi la sărbătoare.

Apoi o vreme nu mai vine nimeni
cu sentimente lung bătute-n dungă,
iar dintre-atâţia morţi şi-atâţia vii
doar ceremoniale întristări, pe vreme lungă.

Din lampadare goale cresc licheni,
ceaţă cleioasă, poduri deşelate,
măturători lucioşi trag la edec
străzile neumblate din cetate.
Până la linia de mucegai
stau să plesnească străzile casante
trase-n timpane palide, de crai;
la ceas sfielnic, către ziuă
când nu găseşti la nimeni o ţigară
iar gustul dragostei se înăspreşte
cu iritări de nicotină-amar ă.

Din turnul focului cad paznici morţi,
cloşarii tenebroşi trag din săneţe -
dacă ar arde ceaţa peste noi
trâmbe de fum s-ar ridica în pieţe
din toate cărţile de chin nescrise.

După o goană spână de o noapte
deasupra noastră lupii stau pe dealuri,
gâfâie ceaţa-n cerul gurii şi se lasă caldă.