Lãsînd deoparte aceastã buclã de timp –
nu pentru mult – în vreme ce-þi calci – a cîta oarã –
pe urme ºi, încã neajuns,
întorci privirea, ca o asigurare cã flacãra
e la o suflare distanþã: talpa întîrzie
sã apese pãmîntul, cum numai fericirea
amînã sfîrºitul unei vorbe abia rostite.

ªi tremurul acesta, strunit de o încetinire
a gîndului, aratã cã nu þi-e strãinã temerea ta
ºi nu alegi în zadar locul slab luminat din capãtul strãzii
pentru a þine minte totul. Dar, revenitã la sine,
amintirea însãºi ridicã braþul flasc ºi imaginea lui
se destinde într-un viitor deja întîmplat.

Rîsetul stins ºi uitãtura pieziºã a cîinelui
dau miºcãrilor tale alura profunzimii rotite,
ca o limbã de ceas, pentru înotãtorul în larg,
ritmul lui mãsurat e aidoma felului tãu de-a forja
cuvinte. De aici, neprevãzutul firesc al adãpostirii
unei lumi în perete; pentru cã lucrurile, chiar fãrã sã vibreze,
au mereu alte intrãri ºi ieºiri. Doar sã vrei ºi, gata,
eºti liber sã faci o ascunzãtoare din care îndatã vezi
cum ele, împotrivindu-se uneltei, þi se supun. ªi chiar dacã,
sfãrîmicioase, se fac una cu lutul, tot dau
o strãlucire hãrþii din palmã.

Joaca de-a mortul o înveþi apoi, cînd visul
capãtã consistenþã prin ratare. Cãci întrerupt,
el mutã-n percepþie un reflex al dorinþei ºi corpul
devanseazã, cu un aer de ºagã, schimbarea unghiului.
Atunci tristeþea se fericeºte pe sine
pentru a-ºi fi luat riscul de a te-mpinge
cu un pas înaintea ta.