Se lasă pâcla sură pe nesimţite-n jos
Şi-n limpede albastru blând luna se iveşte;
Iar nemişcata pânză de apă-ncet albeşte,
Se pare-un zori de ziuă blajin şi somnoros,

Şi se desface-n tihnă pustie şi adâncă
Singurătatea albă a-ntinsului neant!
Doar tremurul de trestii pe ţărmul celalant
O turbură o clipă, sunând din stâncă-n stâncă...

Apoi, se stânge totul în albul somnoros,
Se ţese parcă moartea din liniştea pustie –
Şi-i noapte, o dulce noapte de toamnă ce te-mbie
În golul veciniciei să te cobori voios...