Hai, cartea mea, nu plânge că nu-ţi e hărăzit
Mărire a cunoaşte pe cât e viaţa mea;
Eu părăsi-voi lumea, iar tu vei rămânea
Ca timpul să-ţi aducă onorul cuvenit.

Când peste ani o mie, de versul meu vrăjit,
Veni-va din Loara un cineva să bea,
El ţara mea cea mică mirat o va-ntreba:
"Au tu atât de mare poet ne-ai dăruit?"

Aşa e lumea, carte: să porţi şi stea în frunte,
Cât mai rămâi în viaţă eşti om cu griji mărunte,
Şi numai după moarte eşti luminată stea,

Eşti zeu, posteritatea să nu te mai urască,
Şi măreţia toată în cântec s-o cinstească...
Căci pe un mort au cine l-ar mai invidia?!


(traducere de Pavel Darie)