Tata a murit la timpul său, într-o zi de octombrie.

Sar în mormânt înjurând groparii neîndemânateci.
Trupul tatei se izbeşte de pereţii de lemn
cu sunete seci,
atât de rece şi-atât de nedemn.
Prind puternic marginile ascuţite ale cutiei
din care încă se scurge în tină
răşină
iar în ceruri, sufletul tatei într-o curgere lină.
O răsucesc dintr-o parte în alta,
lărgind marginile pământului
dorind s-o înfig adânc în lumină
sub o cruce de-un galben murdar
ca al lutului.
Greutatea sa ca un ghem
îmi stă acuma în mâini
făcându-mă să icnesc de durere,
să-l chem.