liniştea. o noapte fără margini în care ea traversează prin tine
fără să se ude. venele albii secate şi albe drumuri necirculate
care continuă pe pămînt. întotdeauna un singur capăt interesează.
linişte. genele ei se ating cu nepăsare perechi de aripi de acvilă
tu şi ea şi paşii voştri în direcţii diferite fiecare cu un tiv în palmă
întunericul în urmă luminile stinse pe rînd pe stîlpii de tensiune.

nu ai centru. oricît ai căuta nu există intersecţie în tine nu există
punct unde se acumulează greutatea. tot speri că inima e o piersică
doar coaja tare a sîmburelui împiedică înaintarea. îţi doreşti să nu
mai cunoşti oameni. să treci printre ei cum ai culege grîul o mirişte
pe care o arzi la sfîrşit. ca şi cum ai trimite în plicuri de fum scrisori
de suflet în cer. primele indulgenţe cumpărate la plecarea în război

contra omenirii păşeşti. juri că o să-i potoleşti foamea femeii. îi umpli
pieptul cu inimi. linişte. frigul care vine din toţi morţii. scoţi din sertar
uniforma de soldat a tatălui bunicului a tuturor bărbaţilor. despătureşti
te îmbraci cu grijă. eşti pregătit. fumezi o ţigară şi aştepţi să se întîmple.
zilele sînt armata ei. din ce în ce mai numeroasă. dar eşti gata de luptă
şi cînd ajungeţi faţă în faţă îi spui să-l tragă pe sfoară pe desfăcătorul lumii.
să fie ea cea care îţi smulge plăcuţa de la gît. apoi liniştea dintr-o stîncă.