când îþi pierzi curajul, mai ales în mijlocul iernii, când deasupra zãpezii se zbate iarba netãiatã, atunci nu trebuie sã pierzi rãbdarea de sub limbã, din dinþi. acolo e încã varã ºi poþi sã vorbeºti, sã pipãi dintele retezat acum 18 ani, sã întrebi în câte zile ai mai simþit furia la fel ca acum, nu, sã nu-þi pierzi capul într-o vâltoare nedreaptã în care ridici privirea ºi nu vezi decât corpuri strãbãtute de fire, corpuri întinse la uscat, corpuri stinse în var, toate corpurile pe care le-ai atins

ºi aburul furiei în rotocoale verzui. acesta e ultimul curaj: mergi câþiva paºi înainte, te întorci ºi scuipi. vei privi multã vreme înainte de a linge, înainte ca frigul sã-þi îngheþe ficaþii , înainte de a ºterge cu palma pentru a simþi otrava din nou. s-o îmbraci ca pe o gheaþã, una care te apãrã de viscolul acesta stârnit din senin iar iarba se apleacã, se tot apleacã

sã nu-þi pierzi otrava, dar nici sã n-o laºi sã-þi fie aproape, mai ales când taci ºi tãcerea devine cea mai importantã femeie. în timpul menstruaþiei, gura femeilor miroase puternic a sânge ºi asta ºtirbeºte din frumuseþea sângelui, dar ºtim unde ºi cum natura noastrã compenseazã ceva ce iubim prea mult

azi, marta mi-a atins din greºealã cerul gurii. degetul ei a fost foarte rece