Cu inima în frunzã, cu tâmpla în luceafãr,
ªi braþele prelungind incendiul amurgului din cântec,
C-un diamant de zboruri taie sticlos albastrul,
Cu degetul pe guºa înfioratã a flintei,
E o privire joasã ºi o plecare-n brumã,
E respiraþia opritã cu iedera pe buzele vacanþei.

În anotimp aroma trecutã prin storurile trase,
Precizeazã chiotul despãrþirii ca o panglicã funerarã,
Îngenunchiazã izvorul ca un cerb printre aceºti ienuperi,
Aruncã în tufiºuri ochiul ca un ban de aramã.

(...)

Cu un toiag învie în literã un ºipot,
ªi glasul sã rãsune prin cereºtile butii,
Sã se reverse vinul acumulat de veacuri,
Distins în vãz misterul din floare ºi din taur,
Miracol ce se-ntrece în spirit ºi în vierme,
În fructul de-alun ºi-n suplã plutirea rândunicii,
Cu lacrima ascunsã a timpului ºi-a ierbii.

(...)