Acum, când ea-şi consultă ceaşca, pe care-o ţi-
ne ca pe-o floare (din soiul lupidragi) de ansa
fragilă şi cu dulce galb,
cu ce cuvinte aş putea
(fără s-o tulbure) să-i spun, să-i dau de înţe-
les că ş-a-n-s-a, pe care pare s-o aştepte de la
ghiocul univalv al ceştii ca atare, ea (al cărei
nume poate fi şi poate că şi e: Ortansa), că şan
sa - aşadar - nu trece, sau, dacă trece, nu opreş-
te; sau, chiar dacă opreşte, nu stă (decât puţin)
într-un oraş al ei, urât şi care-şi pierde, pe zi
ce trece, ănportansa, de tot urât şi-n care (sin-
gur) varul pereţilor e alb.