pianul clăpăceşte în ecou
şi soarele într-un cavou îl varsă.
l-îmbracă şi-l slăveşte pe erou,
el, al luminii veşnică paiaţă.

şi merge peste norul somnoros
pianul, cu ecoul cel măiastru-
deschide uşa spre sezon ploios
şi prinde norul într-un nou căpăstru.

şi zboară-n ceasul nopţii cel dintâi,
sperând ca ploaia-n zori să biruiască,
dar stelele sunt prinse-n mătrăguni
şi dulcea lor otravă o revarsă.

pianul clăpăceşte în ecou
şi clopotul spre zori de zi se-mbată.
împinge lumea spre un nou sezon
dar iarna nici astăzi nu ne iartă.

cum să te las, când nu mai poţi, iubire,
să pleci prin noapte singură-napoi ?
mai e puţin din ce-i să se deşire :
dă-mi braţul - ne întoarcem amândoi.