Tu eşti prietena cu care stau de vorbă,
aşa, pe neştiute, numai între noi.
Te-ntruchipezi din vorbele ce izvorăsc
din hăţişurile tăcerii
şi din apele visului în care mă cufund
liber şi singur până mă trezesc.

Ca de metal, mâna ta
opreşte graba mâinii mele
şi îmi va conduce focul care lasă
pe coala albă un ţărm îndepărtat.

Glasul tău, un stol de ecouri,
e glasul meu lovindu-se de ziduri.
În pielea ta, ca-ntr-o oglindă
mă văd privit de-o mie de Arguşi,
în clipele lungi, fără sfârşit.

Dar te alungă până şi cel mai mic zgomot.
Te văd cum pleci pe uşa cărţii,
prin harta din tavan, prin tabla
de şah a pardoselii,
prin pagina oglinzii, lăsându-mă
fără glas, fără puls, fără chip.
Fără mască, precum un om dezbrăcat
în mijlocul unei străzi de priviri.