Îmi desfac braţele, pleoapele, aripile
ţinute strâns în sufletul meu.
O, Doamne mai lasă-mi culoarea
şi putinţa de a visa
până la plus infinit.
Îmi desfac gândul
ca pe un sul de hârtie,
şi-l întind peste pereţii din jur
iar aceştia se clatină ca beţi
şi cad sub povara
dorinţei de a mă regăsi.
Şi atunci vin spre mine ca o ploaie
atâtea forme, atâta viaţă şi zbor,
mă ridic ca o ninfă din apă
şi ştiu voi birui
întunericul înainte să mor.
Am puterea vieţii în mine
şi sânge de rege îmi curge prin vene.
Tot universul ce stă ca un miracol în mine
îl voi străbate cu o făclie în mână.