sfâşiaţi orbi neputincioşi
în convoaie prelungi urcăm înspre lună
ne-au pus cătuşe ne-au ascuns în întunericul lor
fără drept de apel fără nicio ieşire la mare
acum e târziu şi niciun semn nu mai tulbură întinsele câmpii de gheaţă

pustiul ne-a adus aici şi el ne va rămâne flacără
vom trece şi noi mai departe în aceeaşi continuă alergare spre capăt

să locuieşti în propria ţară ca într-o ţară străină
iubirea să îţi ajungă blestem şi să îţi numeri zilele cu spaimă
iată cum cel puternic ajunge hrană leilor nesătuli
iată cum zorii ne aduc veşti despre noi
şi pleacă apoi grăbiţi înspre noapte

o încăpere albă în care eşti prizonier
a rămas doar paloarea şi viul din trup
niciodată înfrânt porţi cu tine singurătatea
ca pe un drapel de luptă într-o arenă goală de circ

nu mai e nimic de învins
suntem doar noi aici
cu siguranţă nu putem fi îmblânziţi

pe marile bulevarde trec oameni la întâmplare
tu locuieşti singur în subteranele zilei de acolo arunci cu lumină spre ei
şi luminile tale se transformă în ceaţă
ei privesc uimiţi fără să înţeleagă ceva din istoriile subpământene

până la urmă spui doar nu apoi taci privind peste umăr


ascultă acest text în lectura autoarei