Pe un ţărm unde era seară mereu
Din străvechi codri gânditori, coborî,
Şi-naintă
Şi-l chemă foşnet de pene
Care se desfăcuse din stridentul
Palpit al apelor dogorâtoare,
Şi o nălucă (lâncezea
Şi-nflorea din nou) văzu,
Întors la suiş, văzu
Că era o nimfă şi dormea
În picioare-mbrăţişând un ulm.
În sine însuşi de la iluzie spre flacăra aievea
Clătinându-se, ajunse-ntr-o pajişte unde
Umbra se îndesea în ochi
Fecioarelor precum
Seara la poalele măslinilor;
Distilau crengile
O leneşă ploaie de săgeţi,
Aici nişte oi aţipiseră
Sub căldura molatică,
Altele păşteau
Pătura luminoasă;
Mâinile păstorului erau o sticlă
Netezită de surdă febră.